Recenzie ♣ Sirenele de pe Titan, de Kurt Vonnegut

7/07/2016





Winston Niles Rumfoord, însoțit de câinele lui, Kazak, traversează în nava sa o zonă necartografiată a spaţiului, trecând printr-un infundibul cronosinclastic. În urma acestui zbor, Rumfoord nu mai poate exista fizic pe Pământ decât o dată la 59 de zile, timp de o oră. Această stare deosebită îi permite să vadă viitorul și, deci, să se joace cu destinul soției sale, al lui Malachi Constant (cel mai bogat, dezmățat și norocos om din lume) și, într-un final, al tuturor pământenilor.






Sirenele de pe Titan a fost... wow. După ce am încercat fără succes să citesc Abatorul cinci, am devenit sceptică în privința lui Kurt Vonnegut, ceea ce a contribuit într-o oarecare măsură la șocul resimțit după lectura asta. Menționez de la început că modul în care au evoluat lucrurile în carte m-a lăsat cu gura căscată la propriu de câteva ori, fapt ce s-a mai întâmplat, până acum, la o singură altă carte, which means something.

Winston Niles Rumfoord, un bogătaș excentric, devine prima victimă a unui infundibul cronosinclastic, un fenomen ce face călătoria în spațiu aproape imposibilă. Ca urmare a acestui fenomen, Rumfoord și câinele său sunt obligați să ducă o existență ondulatorie, parcurgând la nesfârșit o traiectorie prestabilită prin Sistemul Solar și existând concomitent în mai multe puncte ale acestuia. O consecință a acestei stări este capacitatea de a cunoaște viitorul, de care Rumfoord profită din plin: el le spune ce le rezervă destinul nevestei sale și lui Malachi Constant, cel mai bogat și depravat om din lume. Spoilerul dat nu îi încântă deloc pe cei doi, care încearcă să își evite destinul cu orice preț, neștiind că tot ceea ce urmează să li se întâmple este parte a unui mare plan de reformare a lumii. 
Nu dau mai multe detalii despre cine orchestrează toate evenimentele (în final identitatea ”făptașului” nu e clară, de altfel) sau despre ce se întâmplă, concret, în carte, întrucât orice spoiler ar strica din plăcerea lecturii. Pot doar să spun că veți găsi marțieni, călătorii pe alte planete, războaie, tehnologii extraterestre și răsturnări fabuloase (și de-a dreptul absurde) de situație.

Personajele, sunt, evident, minunate. Ceea ce le face minunate este - culmea - faptul că niciunul dintre ele nu e, în esență, bun (poate doar câinele). Rumfoord este obsedat de putere, puțin nebun și moralist, Malachi este un desfrânat și jumătate, doamna Rumfoord este veșnic scârbită de tot ceea ce o înconjoară... acțiunea pusă în scenă de asemenea oameni nu poate fi, deci, decât interesantă, cu atât mai interesantă cu cât protagoniștii trec prin metamorfoze uluitoare (și grotești; autorul ăsta nu are milă de personajele lui). 

Ceea ce mă fascinează pe mine la cartea asta sunt ideile pe care le ilustrează. Aflându-și destinele, Beatrice Rumfoord și Malachi Constant fac tot posibilul să le evite, acțiunile lor ajutând, în mod ironic, la împlinirea profețiilor lui Winston Niles Rumfoord. De aici apar, firește, întrebări legate de paradoxurile călătoriei în timp. În plus, dramele personale ale personajelor se dovedesc a fi părți ale unui plan cu mult mai mare, ce include toți pământenii. Șocul trecerii de la satirizarea anumitor categorii sociale la exprimarea unor idei greu de digerat despre religie, egalitate și liber arbitru este atenuat doar de neverosimilitatea răsturnărilor de situație. Practic, modul în care evoluează acțiunea te șochează atât de tare încât implicațiile ei ajung să-ți pară ceva normal.

Pe măsură ce întâmplări aparent insignifiante sfârșesc prin a conduce la declanșarea unui război menit să instaureze o nouă credință, scopul lui Vonnegut (care parodiază nemilos religia, sistemele politice și ideea de egalitate în tot acest timp) devine din ce în ce mai clar. Ironia, stilul antrenant în care e scrisă cartea, natura personajelor și turnura nebunească pe care o ia destinul lor, toate contribuie la transmiterea unui mesaj (atât între două civilizații, cât și cititorului) care se lasă așteptat până la ultimele pagini și care te face să te întrebi cât de stăpâni suntem noi, de fapt, pe propria viață.

Ce diferențiază cartea asta de alte SF-uri citite de mine sunt temele abordate. Nu e vorba, după cum v-ați aștepta, despre implicațiile contactului cu vreo civilizație extraterestră (nu în modul clasic, cel puțin) sau despre valențele evoluției tehnologice. Nu, Sirenele de pe Titan vorbește despre egalitate, despre religie, despre putere, despre iluzia bogăției și a frumuseții și, nu în ultimul rând, despre liberul arbitru. Și nu o face în modul abordat de atâția alți autori, ci prin intermediul unei satire ingenioase, duse la extrem. Inițial, umorul și absurdul situațiilor în care sunt puse personajele te vor amuza. Apoi vei fi intrigat. În final, ideile pe care le transmite Vonnegut te vor pune pe gânduri. 


Nota: 5/5 și ajunge direct pe raftul cărților mele preferate


You Might Also Like

0 comments

Share your opinion!