Recenzie ♣ Ghici cine moare primul (Helen Grace #1), de MJ Arlidge

6/22/2016



Doi îndrăgostiți sunt răpiți și lăsați singuri, într-un loc izolat, având la dispoziție un pistol. Și un telefon, cu ajutorul căruia sunt înștiințați că doar unul dintre ei poate supraviețui. Dar care?

Detectiva Helen Grace, obișnuită, de altfel, cu cazuri dure, intră într-o cursă contra cronometru pentru prinderea criminalului, care răpește din ce în ce mai multe perechi de oameni. Aparenta lipsă de legătură între persoanele răpite și modul neobișnuit de a acționa al vinovatului complică ancheta, iar Helen este pusă față în față nu doar cu cel mai ciudat caz al carierei sale, ci și cu trecutul ei.





După această descriere cu adevărat telenovelistică, am să vă explic premisa cărții: un criminal răpește câte doi oameni (îndrăgostiți, rude, colegi de serviciu), îi duce într-un loc izolat, din care să nu poată scăpa, și le pune la dispoziție un pistol cu un singur glonț. Pentru ca unul din ei să scape, celălalt trebuie omorât. După ce prima victimă este descoperită, cazul este preluat de detectiva Helen Grace și de echipa ei, care trebuie să găsească ucigașul înainte ca acesta să comită și mai multe crime. Doar că cei rămași în viață sunt prea traumatizați pentru a contribui la anchetă, presa este cu ochii pe secția de poliție, țintele făptașului nu par a avea vreo legătură între ele, iar problemele personale ale membrilor echipei împiedică și ele buna evoluție a cercetărilor.
Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri: cel principal, al anchetei, un altul care se concentrează pe viața personală a lui Helen, și încă unul ce constă dintr-o multitudine de flashbackuri ale unui personaj necunoscut.

Vorbind de personaje, fiecare reprezintă o tipologie deja clișeică în cărțile polițiste: avem detectivul cu un trecut secret și traumatic, bântuit de mulți demoni interiori șiii eventual masochist, jurnalista enervantă, ajutoarele cu vicii și probleme ce interferează cu ancheta... Avem și răsturnările de situație scoase de nicăieri, doar pentru spectacol, și povestea dubioasă de dragoste, practic tot tacâmul.

Dacă sunteți ca mine, vă place, probabil, să încercați să descoperiți și voi cine ar putea fi criminalul într-o carte polițistă. Cred că e minunat să pescuiești indicii din desfășurarea acțiunii și să faci conexiuni care să indice, într-un final, cine e vinovatul. Din păcate, citind cartea asta, un asemenea demers nu e posibil, ceea ce face acțiunea să pară puțin trasă de păr. Eu, ca cititor, mă simt aiurea când nu mi se dau destule informații despre posibilul făptaș sau când se dovedește că respectivul n-a mai apărut în carte până în momentul în care e descoperit. E mult mai simplu să trântești un personaj nou și să dai vina pe el în loc să încerci să dozezi acțiunea în așa fel încât, la final, totul să se lege și toate evenimentele să capete sens. E, practic, soluția leneșă.

De altfel, toată cartea mi-a lăsat impresia că e scrisă superficial, leneș. Există foarte multe elemente care nu se leagă, de genul (nu-s spoilere, dar se poate să influențeze puțin modul în care priviți acțiunea la prima citire):
- Telefoanele mobile nu pot fi, aparent, folosite pentru a suna la un număr de urgență. Nu știu dacă opțiunea asta poate fi scoasă sau nu din ele, dar mă îndoiesc că se poate. În plus, bateria rezistă exaaact atât cât trebuie.
- În ciuda stării materiale super duper precare a ucigașului (prezentată la final), acesta scoate de cine-știe-unde sume considerabile de bani pentru a-și finanța planurile.
- Poliția zici că e pusă pentru prima oară în fața unui caz. Nu-s în stare să țină presa la o distanță decentă, ajung să se bănuiască unii pe alții, își lasă problemele personale să altereze ancheta și se concentrează pe elemente absolut irelevante ale cazurilor, în loc să... nu știu, găsească dealerul de pistoale de exemplu?
- Modul în care crimele sunt conectate între ele este extraordinar de tras de păr, la fel ca motivația criminalului,
- Cazul nu e, practic, rezolvat, întrucât ceea ce trebuia să fie ultima crimă se petrece totuși. Practic, oamenii noștri nu reușesc să salveze pe nimeni.
Povestea de dragoste care apare e și ea trântită acolo fără vreun fundament credibil, așa, ca cireșică pe tort,
*rant over*

Cartea are, totuși, și câteva părți bune. Mi-a plăcut că autorul nu s-a sfiit să omoare personaje sau să le pună în situații dificile. Sincer, dacă după tot ce s-a întâmplat sfârșitul ar fi fost unul fericit, aruncam volumul de la etajul 4. Chiar mi s-a părut că încheierea cărții a fost bună, dată fiind desfășurarea evenimentelor până în acel punct. Totodată, câteva fire narative au fost lăsate deschise, permițând continuarea seriei (pentru că odată ce te confrunți cu un caz dubios în carieră, e clar că vor veni și altele, nu-i așa?).
Ceea ce cred că a fost de departe cea mai bună parte a cărții este ideea pe care crimele ți-o lasă în minte: tu ce ai face în locul victimelor? Ce ai face dacă ai ajunge alături de o cunoștință mai mult sau mai puțin apropiată într-un loc izolat, fără apă sau mâncare, doar cu un pistol la dispoziție?
În primele zile toți își spun că pot rezista, că nu se vor trăda reciproc. Vorbesc, fac planuri de scăpare, se încurajează reciproc. Dar când foamea, setea și lipsa de odihnă se instaurează, mai poate cineva să țină piept paranoiei? Nu cumva am ajunge cu toții să ne temem că, într-un moment de disperare, celălalt o să ne omoare? Și nu cumva am vrea să i-o luăm înainte?
Modul ăsta de a ucide pe cineva e cu atât mai ingenios cu cât presupune o tortură psihică ce se prelungește și după crimă. Ok, una din victime supraviețuiește, yay, dar cu ce rost? Nu e ca și cum ar putea depăși trauma zilelor petrecute în captivitate și a omorului pe care l-a săvârșit, mai ales dacă mortul i-a fost apropiat.

Nota: 2/5, pentru premisa ingenioasă. E bună ca o lectură rapidă, ușoară, pentru cei care vor ceva cu multă acțiune și care nu acordă o atenție prea mare detaliilor.

You Might Also Like

0 comments

Share your opinion!