Recenzie ♣ Războiul ciocolatei, de Robert Cormier

5/05/2016



Să îndrăznesc să tulbur universul? Este întrebarea pe care Jerry Renault o vede în fiecare zi, pe un afiş lipit în dulapul său de la şcoală. Fără să înţeleagă prea bine ce înseamnă asta, va fi totuşi pus în situaţia de a tulbura dacă nu universul, cel puţin microuniversul în care învaţă, liceul Trinity. Pornind de la un fapt aparent inofensiv, refuzul de a participa la vânzarea anuală de ciocolată organizată de școală, Jerry va stârni un război din care va fi greu la final să vă daţi seama care este linia de demarcaţie dintre învinşi şi învingători. Considerat unul dintre cele mai bune, dar şi controversate romane pentru tineri, din toate timpurile, aflându-se pe locul 5 în topul celor mai frecvent interzise cărţi de peste ocean, ”Războiul ciocolatei” reuşeşte să ofere o imagine zguduitoare a vieții într-un liceu conservator.





De obicei scot finalurile descrierilor care sună ca cel de mai sus. Dar nu și de data asta. Pentru că imaginea care mi-a rămas în cap după ce am citit cartea asta chiar e zguduitoare. Și nedreaptă. (Și persistentă, întrucât mutarea recenziei ăsteia de pe celălalt blog se petrece la vreo doi ani după ce am citit Războiul ciocolatei, iar sentimentele mele legate de ea nu s-au diminuat deloc.)


Începutul e oarecum clișeic: un liceu catolic și un boboc ce vrea să intre neapărat în echipa de fotbal. Apoi obișnuiții tipi răi, Vigilenții, un club secret de elevi care mânuiesc totul prin liceu, dând misiuni ciudate bobocilor, care le îndeplinesc din binecunoscutul sentiment de frică. Clubul ăsta, deși cu intenții necurate, e nu doar puternic și temut, ci și select, fiecare elev dorind să fie acceptat. Liderul lor este Carter. Cel care se ocupă de misiuni este Archie. Adevăratul lider este, deci, Archie. Ca orice geniu întunecat, bucuria vieții lui este să își vadă planurile excentrice îndeplinite, rămânând totodată anonim din rațiuni de siguranță, întrucât e bine cunoscut faptul că planurile malefice tind să meargă prost uneori.
Până aici, totul este ok. Nici misiunea primită de Jerry - bobocul pasionat de fotbal - nu este ieșită din comun: el trebuie să refuze timp de zece zile să vândă cutii cu bomboane de ciocolată în cadrul adunării anuale de fonduri organizate de liceu. Printr-o ironie a sorții, părintele Leon - un parvenit ajuns la putere din cauza îmbolnăvirii fostului director - dorește ca în acel an să se vândă de două ori mai multe cutii, la un preț de două ori mai mare. Vânzarea este prezentată ca fiind ceva voluntar, însă refuzul nu e luat bine deloc de părintele Leon, fapt cunoscut și de Vigilenți, care nu vor să întindă coarda, stabilind durata misiunii lui Jerry la doar zece zile. Ceea ce distanțează cartea asta de altele, aparent asemănătoare, este ceea ce începe să se întâmple în a unsprezecea zi.

Jerry își vede tatăl trăind adânc îngropat în rutina muncă-somn-repeat și realizează că, în definitiv, și el face exact același lucru: se tot învârte în cercul școală-fotbal-casă. Întrebările nu ezită să apară, puștiul gândindu-se dacă traiul ăsta monoton este ceea ce trebuie să se întâmple, de fapt, în viață. Și nu știe ce să răspundă.
Archie, pe de altă parte, duce o viață aparent interesantă, fiind un ticălos genial, plin de idei, capabil să mimeze orice sentiment și să-și controleze reacțiile în cazul ivirii unor situații neprevăzute. Pentru a nu da de belea, se folosește de regula ”Întotdeauna să negi totul, să nu-ți ceri scuze și să nu recunoști nimic niciodată”. Chit că stabilirea de noi planuri care să facă bobocii să sufere pare a fi o activitate destul de ieșită din comun, Archie mi-a lăsat impresia că e un om foarte plictisit, îmbătrânit cumva înainte de vârstă. Asta nu scuză faptul că e un afurisit, dar oferă posibilitatea ca problema lui să nu fie una de personalitate, ci patologică. Unde mai pui că, deși văzut ca o zeitate printre elevi, tipul e, de fapt, doar un laș, obligându-i pe alții să se revolte, să facă treaba murdară, în timp ce el stă la căldurică, făcându-i eventual pe plac directorului.

Războiul ciocolatei ca eveniment pornește de la refuzul lui Jerry de a vinde bomboanele. O misiune aparent simplă, un refuz de câteva zile se transformă într-o revoltă la adresa societății și a regulilor ei. Jerry iese, fără să vrea, din tipare, asumându-și riscuri enorme. Activitatea de voluntariat se dovedește a fi nu-atât-de-opțională. Refuzul devine un atentat la spiritul liceului. Până și Vigilenții, în ciuda numelui lor, sunt depășiți de situația creată chiar de ei, prinși în avalanșa produsă de Jerry. Cine câștigă războiul? Asta nu se află până la final, cartea luând atâtea întorsături încât avantajul trece de la o tabără la altă cu fiecare nouă pagină. Există incertitudini până la ultimul capitol, iar finalul - cel puțin pentru mine, care văd mereu aceleași clișee în genul ăsta de cărți - e complet neașteptat și, cumva, dureros de realist.

Cartea abordează mai multe teme, dintre care principală e, clar, cea referitoare la relația individ-societate, cea din urmă încercând să-l înghită pe cel dintâi, să-l facă asemănător celorlalți, ca în fabrica din Minunata lume nouă. Liceul Trinity reprezintă lumea la o scară mai mică. Revolta lui Jerry e, de altfel, revolta fiecărui om ce nu se mulțumește cu o casă, o mașină și un job de 8 ore pe zi, dorind ieșirea din cotidian, aventura.
Realismul cu care este redată acțiunea, personajele absolut minunate în imperfecțiunea lor, dar și multitudinea de fire narative fac din carte o relatare fidelă a ceea ce se întâmplă, sub o formă sau alta, fiecăruia dintre noi. Loialitatea față de realitate duce la existența unor scene dure, oribile chiar, dar, cu toate astea, citind, nu am putut spune nici o secundă că vreun element al acțiunii e ”prea de tot”. Nu, din păcate exact așa stau lucrurile și în lumea de aici și acum. Chit că m-a durut cât de bine o duce Archie, am realizat că, dacă ne uităm în jur, ipocriții, cei care le fac mereu pe plac celor aflați la putere, sunt cei care trăiesc bine, în timp ce majoritatea celor care încearcă să facă ceva diferit nu doar că eșuează, dar își compromit și viitorul. Evident că există și excepții, dar sunt prea puține. Dacă ar fi multe, părinții nu le-ar mai spune copiilor să nu se facă artiști, ”că mori de foame vânzând tablouri la piață/cântând la metrou.”, oamenii nu și-ar mai ține gura când li se face o nedreptate, am vedea mult mai multe fețe fericite când mergem pe stradă și nu ne-am mai întreba dacă merită să îndrăznim să tulburăm universul.

Pot înțelege de ce cartea e interzisă în unele școlii. Nu e doar din cauza ocazionalelor scene sângeroase, ci și a mentalității conform căreia copiii trebuie păziți cât mai mult de anumite aspecte ale prezentului. Ceea ce e o prostie, pentru că, odată ieșiți de pe băncile școlii, bieții oameni care au trăit toată viața într-o sferă de sticlă vor fi loviți dur de exterior. Așadar, citiți cartea. E sumbră, dar deschide ochii cititorilor cu privire la ceea ce e greșit în societate.

Nota: 5/5

You Might Also Like

0 comments

Share your opinion!