Recenzie ♣ ...și la sfârșit a mai rămas coșmarul, de Oliviu Crâznic

6/26/2015

Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel aparent obișnuit, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezește prins într-un joc perfid al crimei, aparențelor înșelătoare și paranormalului. În timp ce în jurul său invitații mor pe capete din cauza unei boli misterioase, Arthur simte lațul strângându-se în jurul său și al tinerei de care s-a îndrăgostit, Adrianna de Valois, fiica temutului șef al poliției. Panicat și dornic să supraviețuiască, acesta încheie o alianță fragilă cu alți oaspeți, misterioși, dar puternici: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, baronul german Von Walter Călătorul, care a văzut de-a lungul călătoriilor sale orori de neimaginat, Giulianna Sellini, despre care se spune că i-ar fi sedus deodată pe Dumnezeu și pe Diavol, fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, ducele de Chalais, puternic și crud stăpânitor al ținutului, incapabil de a-și stăpâni pornirile violente, și, mai ales, liderul investigației, Albert de Guy, inchizitorul.
(descrierea cărții suna chiar mai telenovelistic în original)


Ma credeti că eu abia recent am realizat că pe autor il cheama Oliviu, nu Ovidiu?

Eu susțin tinerii autori români. Chiar o fac și sper să apară și pe la noi talente care să ne facă ceva mai cunoscuți pe harta mondială a literaturii. Recunosc, nu am prea citit cărți românești contemporane, dar din ce am citit până acum, sunt neimpresionată spre impresionată în rău.


Cartea de față e scrisă într-un stil cât se poate de simplu, deloc ieșit din comun, misterios pentru simplul fapt că - spre deosebire de cărțile polițiste/mystery/thriller/ce-mai-vreți obișnuite - nu oferă niciun indiciu legat de identitate adevăratului criminal. The easy way out, cum ar veni. Acțiunea, în consecință, nu e prea întortocheată - având un singur fir narativ, e, de fapt, cât se poate de simplă -, însă ritmul e rapid și te prinde cât de cât. Pentru a face totul mai interesant (era și cazul), tot soiul de creaturici de prin toate operele fantasy/horror ale lumii au fost adăugate mixului.

Un rezumat... Arthur, un nobil decăzut, e invitat la nunta unei cunoștințe îndepărtate, convins fiind să participe de cel mai bun prieten al său. Toate bune, frumoase și fastuoase până când oaspeții încep să se îmbolnăvească de ceva misterios, asemănător cu ciuma, și să moară. În acest moment, în peisaj sunt aruncați niște corespondenți pitorești ai zombiilor, plus... Inchiziția, pentru că de ce nu? Nici n-ar părea pusă aiurea aici... Mixul mai sus menționat de creaturi începe să iasă la lumină, invitații încă vii și care nu-s oameni dezvăluindu-și, rând pe rând, identitatea. Adevăratul criminal rămâne însă necunoscut până în ultimele pagini.

Ideea a fost drăguță, foarte îndrăzneață (să amesteci fără pic de explicație toate creaturile alea chiar e riscant), dar experimentul n-a prea ieșit, realizarea fiind departe de perfecțiune. Eu una mă sperii extrem, dar extrem de ușor, însă cartea asta nu mi-a dat vise urâte și nici gânduri care să mă bântuie după ce am terminat lectura (cum au făcut, de exemplu, pozele de pe creepypasta de care dau accidental și pe care și acum, la câțiva ani după incident, mi le amintesc înainte să dorm). Așadar, un minus pentru partea de horror. Oricum, sper cred că scopul cărții a fost să aducă la lumină datele istorice de la final, unde autorul spune câte ceva despre fiecare tip de arătare care figurează în carte. Chiar a fost interesant să citesc datele respective și mă gândesc că poaaate era mai bine ca Oliviu să scoată o enciclopedie despre aparițiile stranii de prin lume în locul volumului de față, care mi-a părut... improbabil ca acțiune și tras de păr. Efectiv nu m-am putut cufunda în poveste pentru că m-a ținut cumva la distanță, detașată emoțional, incapabilă să cred în realitatea lumii prezentate.

Revenind, totuși, la poveste, în urma apariției bolii misterioase toți sunt încuiați în castel, ceea ce aparent are sens pentru Inchiziție. Mi s-a părut, iarăși, the easy way out, o soluție simpluță și nu prea mulțumitoare ca să păstreze toate personajele rămase în viață la un loc. În fine, oamenii continuă să moară, sunt îngropați, apoi se dezgroapă - știu să folosesc verbele, se dezgroapă singuri - și Iadul se dezlănțuie. Cartea chiar a vrut să fie horror. Și-a dorit asta din tot suflețelul ei medieval întunecat. După cum am mai zis, nu i-a ieșit(poate și datorită caracterului exagerat de senzațional și telenovelistic al acțiunilor), așa că nu știu în ce gen poate fi încadrată. Pentru că nu-mi găsesc toate adjectivele în română, am să zic că s-a vrut a fi edgy, revoluționară, originală, foarte îndrăzneață... A ieșit un fel de amestec de paranormal, medieval și telenovelistic, cam ca la circ.

Deși acțiunea se petrece în Evul Mediu, atmosfera tipică acelor vremuri nu se regăsește deloc în paginile cărții. Autorul o ratează din prima, scriind prea modern replicile și gândurile personajelor, fără aerul pompos și învechit, tipic etichetei acelei perioade. Vorbind de personaje, au fost multe și pestrițe, din nou, ca la circ. Se poate vedea și în numele lor, care e german, care italian... S-ar fi putut o explorare mai adâncă a personalității unora dintre ele, ca să pară cât de cât veridice, reale, să îți dea impresia că sunt ființe vii, existente. N-am putut să le rețin pe toate, la un moment dat era o adevărată avalanșă. 

Arthur a fost mediocru din toate punctele de vedere, cel mai puțin impresionant personaj principal peste care am dat vreodată, fără pic de tridimensionalitate, fără trăsături definitorii. Nimic, tati. Admit că Adrianna și Giuliana mi-au plăcut, deși prima a fost îngerașul inocent stereotipic (de care încă nu am înțeles cum s-a îndrăgostit Arthur, a fost un proces instantaneu și necunoscut), care a sfârșit la fel de clișeic precum a apărut. Și tipul blond, rău cu nevasta - ducele de Chalais -, a fost drăguț prin felul ironic de a fi și prin replicile care au făcut atmosfera cărții mai suportabilă. În rest... personaje care reprezintă imitații fidele, ușor caricaturale are unor tipologii umane arhicunoscute deja. Nimic original aici.

Așadar, cartea este o tocăniță de vampiri, vârcolaci, morți înviați și alte creaturi cu nume dubioase, creaturi cu potențial, dar neexploatate suficient datorită dimensiunilor mici ale poveștii și datorită faptului că... au fost prea multe. Serios, puteau fi introduse doar două-trei ființe din astea stranii, care să fie prezentate pe larg, cu istoric, mod de a acționa, puteri și caracteristici, personalități și tot tacâmul. Ar fi ieșit ceva mai profund, mai reușit decât amalgamul confuz și superficial din carte.


Nota: 2/5, mai mult pentru datele interesante din final decât pentru povestea propriu-zisă

You Might Also Like

0 comments

Share your opinion!